Cand te urci in tren nu stii niciodata cum o sa fie calatoria ta pana ajungi la destinatie. Asa se intampla si in viata de zi cu zi, viata nu urmeaza planurile tale.

Te urci singur si cobori singur, iar daca ai norocul sa te urci si sa cobori din intamplare cu aceeasi persoana, pe care ai avut ocazia sa o cunosti foarte bine in timpul calatoriei, unul din voi coboara oricum primul.

Te uiti pe geam si te bucuri de peisajele intalnite, din cand in cand iti verifici ceasul, vrei sa vezi cat timp mai ai. Daca ridici privirea, observi ca si ceilalti calatori se uita pe geam, stii ca le trec prin cap aceleasi ganduri ca si ale tale, toti se gandesc la vietile lor:la problemele lor, la familii, la ce au de facut…

Poate ai norocul sa ai langa tine oameni cu care sa impartasesti povesti si zambete, sau lacrimi, si oameni cu care calatoria sa devina mai frumoasa. Cu siguranta in acelasi tren sunt oameni pe care aproape ca nici nu ii remarci, dar care au puterea sa iti schimbe toata calatoria. Poate te vor convinge ca alta destinatie e mai frumoasa, ca alta ruta e mai usoara, poate ai sa cobori sa iei alt tren…poate ca ai sa ramai in asta pana la sfarsit.

Totusi, nu poti sa calatoresti vesnic, o sa vina timpul sa cobori in gara.

Si atunci, ce rost mai au toate astea? Ce rost are sa te superi pe controlorul de bilete care s-a uitat urat la tine, sau pe cei care ti-au facut remarci despre bagajul tau prea greu sau prea mare? Ce rost are sa te superi ca locul tau nu e la geam, cand poti sa te bucuri ca esti mai aproape de culoar si poti sa te plimbi oricand vrei fara sa deranjezi pe nimeni? De ce sa pierzi timpul gandindu-te ca mancarea a fost rece, cand te poti bucura ca ai impartit-o cu cei de langa tine cu care apoi ai ras si ai spus povesti?

De ce sa nu te bucuri de calatorie?

Iar atunci cand ai sa intrebi ,,Gata? Am ajuns?” sa nu iti para rau ca n-ai facut mai multe, ca n-ai aflat mai multe, ca n-ai ras mai mult, sau ca nu ti-ai terminat povestea…a fost calatoria vietii tale.

Se spune ca pe perioada sarcinii esti ca sub hipnoza. Adica iti aduci aminte secvente din copilaria ta, de mult uitate, si la care altfel nu ai avea acces. Se spune ca fericirea si linistea ta din timpul sarcinii sunt date de amintirile legate de copilaria ta, si de legaturile cu parintii tai din acea perioada.

Imi dau seama acum ce copilarie frumoasa am avut, eu si altii nascuti cand tehnologia nu era asa avansata.

Eu n-am fost la gradinita, ma imbolnaveam mereu. Veneam mereu racita, cu nasul in servetel si cu ochii rosii. Tata a trebuit sa ma care mereu dupa el. Cu functia de director adjunct, ma lua mereu dupa el la fabrica unde lucra. Cand imi aduc aminte de copilaria mea ma gandesc la RUDENI, RUDBIN RUDENI. Asa se numea locul de unde ieseau usi si fereste, si mobila din lemn masiv, facute aici, la noi.

Mie totul mi se parea o minune. Alergam prin gater si vedeam busteni mari, pregatiti de taiere. Dupa prelucrarea lor, la diferite aparate si prin cateva hale, ieseau cele mai frumoase usi, dulapuri sau…cosciuge, caci da…mai faceau si d’astea.

Ma aruncam in lada cu rumegus pe care o duceau la uzina sa o arda. Ciudat, desi la gradinita as fi avut alergie la un gram de praf…in lada aia nu pateam nimic. Imi aduc aminte ca eram toata un zambet in timp ce eram leganata de 4 oameni, doi in fata si doi in spate, care duceau lada de la hala la uzina.

Moldoveanu’ imi facea titrezi la strung, cei mai frumosi titirezi din lemn de stejar…din care puteam sa am cu sutele, ca pana seara se pierdeau cu totii. Imi placeau mai mult dupa ce treceam cu ei pe la vopsitorie si ii faceam in toate culorile. Ma trezeam mereu cu aschii prin degete si cu julituri in genunchi; ma duceam la muncitori, mancam mancarea lor in pauza de pranz. Se strangeau toti la o masa mare si mancau, erau veseli, iar eu ma strecuram printre ei si le ascultam povestile si problemele zilnice. Nu intelegeam nimic atunci, dar le am pe toate in minte acum.

Plecam cu tata la Turnu Severin si nu mai stiu unde dupa cherestea si busteni, mergeam cu el peste tot. Imi povesteau fetele de la contabilitate ca ma schimba de scutece pe birou, cu atata indemanare ca ele se speriau de siguranta miscarilor lui. Acolo am vazut primele facturi din viata mea, si tot ele au fost cele care m-au invatat sa scriu cu litere de tipar si sa numar.

Dormeam din cand in cand acasa la contabila, ca imi era drag de ea, iar pe secretara nu o suportam, ca zicea „hai sa-ti fac un ceas” si apoi ma musca de mana.

Veneam acasa plina de purici de la cateii din fabrica, atunci nu imi era frica de ei. Eram mereu murdara si ciufulita, cu vanatai si hainele rupte.

Am avut chiar si o casuta din lemn, si i-am pus foi cerate in gaurile pentru ferestre. Avea doua bancute mici si o masuta, ma jucam acolo cu fata omului care facea pavele.

N-am avut tableta, nici facebook, nici macar tetris nu ma jucam. Nu statea nimeni dupa mine toata ziua sa aiba grija sa nu racesc, sa nu ma murdaresc sau mai stiu eu ce. Dar nu-mi pare rau.

Am avut cea mai frumoasa copilarie.

Si ma gandesc la copiii din ziua de azi, oare ei mai stiu ce inseamna sa descoperi? Sa te murdaresti? Sa te julesti?

Am sa fiu sincera si am sa recunosc ca la viata mea nu prea am gatit. Ma rog, daca ouale prajite, cartofii prajiti si pastele cu bulion si sunca se numesc gatit…

De cand cu burtica incerc sa mananc mai sanatos, plus ca mananc mai des. Am cel putin 3 mese zilnice plus gustari, sa le iau pe toate la restaurant ar fi destul de costisitor. Si chiar daca nu vorbim doar de bani, mancarea de acasa e cea mai sanatoasa.

Asa ca pentru astazi vroiam sa fac ceva rapid si usor, dar sa-mi tina de foame si sa fie gustos. Ah, plus ca nu aveam prea multe prin frigider (in ultima perioada se goleste repede).M-am uitat repede prin frigider si am ales urmatoarele:

-4 cartofi;

-2 felii subtiri de bacon;

-1 ceapa;

-jumatate de ardei rosu;

Condimente: boia dulce( 2 lingurite), piper(jumatate de lingurita), sare(o lingurita) si foi de dafin(2-3 frunze).

Am pus ceapa, ardeiul si baconul la calit intr-o tigaie mare timp de 5 minute, intre timp am curatat cartofii si i-am taiat cubulete.

Peste legumele gata calite am pus condimentele si cubuletele de cartofi. Am adaugat apa ( 2 cani ) cat sa acopere cartofii.

Am lasat totul la fiert timp de 30 de minute, pana cartofii au fost foarte bine fierti iar sosul redus .

Asta-i tot!

Optional poti sa aduagi patrunjel tocat direct in farfurie:) E super simplu si iese miami-miami. Cat timp mancarea e pe foc, tu poti sa faci orice altceva. :)

Pofta buna!

Este prima oara cand scriu pe blog despre cele doua liniute. Exact, cele doua liniute care inseamna: pozitiv. Vine barza, aduce copilul. Dar nu o sa vorbesc despre emotiile declansate si nici despre fericirea imensa de care vorbeste toata lumea. Nici macar despre greturi, oboseala sau despre cum am impartasit mai mult sau mai putin aceasta veste. O sa vorbesc despre temerile pe care le am din acel moment, care cresc cu fiecare luna ce trece si care nu se vor stinge niciodata…

1. Teama ca lumea asta e prea rea si prea urata pentru a aduce un copil in ea. Imi fac mii de griji despre cat de rai sunt oamenii, despre cat de mult il vor face pe cel mic sa sufere. Despre faptul ca daca esti diferit, lumea te arata cu degetul. Daca ai idei noi, lumea te pune la colt. Daca ai pasiuni greu de inteles, lumea te izoleaza. Si uite asa ma gandesc la cate lacrimi o sa verse, la cate injuraturi o sa auda si la cati ii vor da coate si se vor baga in fata lui la coada. Sunt atatea lucruri pe care n-as vrea ca al meu copil sa le vada in lumea asta. Sange, razboaie, dar mai ales dureri sufletesti care ii vor rupe sufletul. Ma linistesc insa cu o vorba, si anume ca am sa-i dau copilului meu atata incredere in el, incat intreaga lume sa nu poata sa i-o distruga. Am sa-l invat sa fie puternic, sa fie increzator, sa vada lucrurile frumoase, sa se opreasca dintr-un ritm haotic si sa miroasa o foloare. Am sa ii dau voie sa viseze, sa cante, sa faca piruete, sa se bucure de soare si de ploaie in acelasi fel.

2. Teama ca poate sa pateasca ceva rau, ceva ce nu tine de mine sau de el. Teama ca se va imbolnavi sau ca va fi agresat. Teama de lucruri ce nu pot fi controlate de mine. Si pentru ca nu le pot controla, teama asta ma omoara. E ceva neprevazut, ceva ce te rogi sa nu se intample niciodata. Stiu ca am sa tresar de fiecare data cand suna telefonul iar el nu e langa mine, si ma intreb: cum rezista parintii nostri?

3. Teama ca am sa patesc eu sau tatal lui ceva. Teama ca n-am sa-l vad cand creste sau ca n-am sa fiu acolo langa el in momente cheie. Frica de lucruri inevitabile, si tot asa incepi si te gandesti tot mai mult la lucruri urate: la moarte. Tot acum, am inceput sa-mi fac multe griji cu privire la fiecare membru al familiei mele. Momentul cand te gandesti ca aduci o noua viata e momentul in care iti dai seama ce inseamna viata de fapt: un drum ce are un sfarsit. Ma gandesc la tristetea lui in astfel de momente, si sunt lucruri pe care nici nu vreau sa mi le imaginez.

4. Teama ca se va ineca in somn. E motivul pentru care cred ca n-am sa dorm oricum nopti bune dupa ce se va naste. Ma voi bucura sa planga, sa tipe, sa-i fie foame, sa vrea sa se joace sau sa fie tinut in brate, dar cu siguranta ii voi veghea somnul, cel putin primele luni.

Totusi, toate temerile astea sunt normale, pentru ca ele te ajuta in pregatirea de a deveni mama, de a deveni responsabil, si trezesc in tine un necunoscut, ceva ce nici nu stiai ca exista sau ca poate exista. Temerile sunt bune. Si nu imi este frica de frica. Temerile fac bine, si pe langa ele, toata iubirea si fericirea pe care o simti fac ca aceasta experienta sa fie minunata.

foto autor : Bertrand Devouard

Lasa-ma sa ma las dusa de val. Lasa-ma sa plec pe valul meu. Nu-ti face griji pentru mine. Poate am sa ma trezesc undeva in largul marii, fara ceva stabil sub picioare si prea departe ca sa ma mai intorc, poate nu. Poate am sa ma trezesc adusa la mal si lovita de valuri puternice, deja rapusa de rani usturatoare. Daca totusi valul meu duce unde trebuie poate ma lasa acolo, pe insula mea din vis.

Insula asta o visez eu, stiu, dar merita totusi sa risc. Daca nu ma las dusa de val am sa mor confortabil aici, in lumea ta. Nu stiu sa calculez care sunt sansele ca valul sa fie cel care trebuie dar stiu care sunt sansele sa fiu nefericita aici. Uneori e bine sa pleci si sa lasi totul in spate. Decat o viata sigura mai bine o moarte nesigura.

Uneori simti nevoia sa fugi de toate, sa ajungi pe insula din vis. Si insula din vis e plina de nuci de cocos si de ritmuri latino. Pe insula din vis putem sa ne certam pana ne sar ochii din cap si sa nu insemne mare lucru. Apoi ne luam in brate si dansam sub lumina lunii. Pe insula din vis poti sa fii nebun. Sa urli, sa plangi in hohote, sa razi in hohote, sa stai pe plaja si sa mananci nisip. Nimic nu e ciudat si nimic nu e interzis. Acolo lumea nu zice nimic

Asa ca te rog sa nu ma tii aici, intr-o lume atat de seaca. Aici sunt numai strazi drepte si traversezi mereu pe verde. Aici bagi mereu cartela cu sageata-n jos. Aici stii deja cum se numesc zilele saptamanii si in care din ele ai voie „sa visezi”. Sa visezi ceva in standarde „normale”, dupa cum zice lumea, ca altfel esti dus cu pluta.

Eh, eu zic sa ma lasi sa ma las dusa de val. Si sa vii cu mine, pariu ca are sa-ti placa! Trebuie insa sa risti. Sa risti mai mult decat zice lumea ca e ok sa risti. Sa risti tot si sa vii cu mine, ce zici? Suna destul de sigur?