O alta voce in multime, despre dezumanizare si caini

Ma doare cel mai tare faptul ca, zi de zi ne pierdem din umanitate. Sufletul nostru nu mai e cum era, si observ ca avem foarte des pierderi de memorie. Natura era aici cu mult inaintea noastra, daca ne mai aducem aminte. Natura ne-a ajutat sa ne dezvoltam, sa evoulam, sa ne creem case si camine, si familii. Probabil la inceputuri oamenii au avut nevoie sa domesticeasca lupul, asa ca in constiinta colectiva a ramas mitul lupoaicei care ii hranea pe Romulus si Remus. Miturile sunt universale si reprezinta o geneza, un inceput, o intoarcere in timp. De asemenea, miturile sunt anistorice si raman in memoria noastra si se transmit generatie de generatie. Tin sa cred ca, la fel ca in orice, exista si aici un strop de adevar. Pe langa legatura puternica dintre caine si om, oamenii uita ce i-a facut oameni. Vanatorii au nevoie de caini, politistii au nevoie de caini, unele tratamente psihice folosesc cainii si chiar dau randament. Atunci cand avem nevoie de ei ii iubim, cand ne deranjeaza…ii omoram. Suntem oameni, ne simtim superiori, aproape orice ne sta la picioare si este sub controlul nostru. Oare cat o sa mai fie asa? Oare cand natura se va rascula si ne va arata unde este locul nostru de fapt? Oare cat vom suferi din cauza actiunilor noastre, din cauza dezumanizarii noastre, din cauza lipsei iubirii? Credem ca avem tot, iphone-uri, laptopuri, firme, fabrici, masini, etc. nu ne dam niciodata seama ce devenim, de unde am plecat, cat am pierdut din natura noastra de OM. Ai de toate, vii fericit acasa seara de seara, insa cand ai putin timp liber militezi pentru omorarea in masa a mii-milioane de caini. Asa te simti tu bine, sa arunci problemele tale in carca lor, pentru ca este vina lor ca s-au inmultit cum au vrut, pentru ca nimeni nu a luat la timp nicio masura. Asa te simti tu bine, sa stii ca se chinuie si altii, si daca unul greseste, trebuie omorati cu totii. Asa ii inveti tu pe copiii tai ca e bine, asa ii inveti ca e viata, asa le arati ca e iubirea. Un filosof spunea…oamenii fericiti nu pornesc razboaie. Hitler era frustrat. Si asa este. Oamenii care iubesc, oamenii care sunt iubiti, apreciaza natura. Plimbarile in parc li se par romantice, joaca cu cainii ii relaxeaza, copiii lor sunt bine supravegheati, fericiti si iubiti. Copiii lor nu patesc asa ceva, pentru ca cineva ii iubeste si are grija de ei. Eu nu mi-as lasa copilul ore intregi fara sa stiu unde e. Fratele meu are 10 ani, daca iese afara in parcul din fata blocului il sun din 20 in 20 de minute, desi stiu unde e, si cu cine, si n-are nici 4 ani. Asta inseamna ratiune si responsabilitate. Cainii nu au asa ceva, dar noi avem. Ei au suflet, noi nu avem. Ei sunt loiali si credinciosi, noi nu. Noi nu mai suntem oameni, si ne dezicem de acest concept de cate ori putem. Ei inca sunt animale. Nu cred ca trebuie sa-i iubesti daca nu vrei. Nu trebuie sa-i adopti. Trebuie sa-i accepti. Asa cum accepti viespile, vrabiile, ulii, ursi, lupi si alte animale. Asa cum eu iti accept copiii. Nu pe strada neaparat, dar nu sa ceri o crima. Ca e om, ca e animal…atata timp cat are suflet nu conteaza, tot crima se numeste. Eu nu rup o floare, pentru ca o iubesc, si o las sa traiasca libera, nu sa se ofileasca in vaza mea, desi nu respira. Tu vrei sa-i omori.
Uite, ea e Izzy. Am luat-o de pe strada cand avea o luna. E maidanez rasa pura, si da, daca intri la mine in casa cand eu nu sunt, s-ar putea sa te muste. Asa e instinctul ei, ea asta face. Tu, ca om, ai invatat sa-ti stapanesti instinctele animalice, sau nu?

Propulsat cu mândrie de WordPress | Temă: Baskerville 2 de Anders Noren.

SUS ↑