Uneori simt nevoia sa multumesc pentru ce am si ce sunt, dar nu stiu cui

Eu nu prea cred in Dumnezeu. Stiu ca oamenii au nevoie de povesti, atunci cand realitatea e prea dureroasa, un loc unde sa se ascunda si sa caute speranta. Atunci cand nu gasesti ajutorul aici, pe pamant, atunci cand lucrurile nu mai depind de tine si nu prea ai ce face, iti intorci fata in cautarea unui noroc divin, miracol, sau orice iti da putere sa mergi mai departe.

Cred insa in energia si  in felul in care noi vedem lucrurile, si cred ca optimismul si energia pozitiva ne pot influenta viata si felul in care lucrurile se intampla in viata noastra. Cred asa, intr-un fel de univers al energiilor, unde nicio fapta buna nu ramane nerasplatita pana la final.

speranta

Si eu, poate mai mult ca altii, sau nici nu stiu, pentru ca fiecare are destinul lui, am avut parte de multe clipe grele. Si nu, nu cred ca asa a vrut Dumnezeu, ci cred ca asa a fost sa fie, ca legile naturii sunt de multe ori mai puternice decat omul. Dar am ales sa accept traumele astea si sa trec peste, incercand sa le vindec pe fiecare in parte.

Asa ca am zile cand ma trezesc dimineata si ma simt implinta. Simt ca, atata timp cat am momentul asta si sunt sanatoasa, am deja tot ce imi trebuie si tot ce am nevoie. Am primit deja cel mai frumos cadou, pe Sabrina, si o iubire de nedescris din partea tatalui ei, am o familie numeroasa si suntem aici, in acest moment, cu totii! Si simt nevoia sa multumesc pentru tot, dar nu stiu cui! 

Simt nevoia sa multumesc ca atat eu cat si copilul meu avem acces la sanatate, la mancare, la tratament. Ca locuim aici si nu intr-o zona in care razboiul si foametea fac ravagii, in care nu exista tratament pentru boli sau nici macar apa. Nu inteleg insa de ce exista diferentele astea mari intre un colt de lume si altul, si nu stiu niciodata cum se va schimba situatia. Tocmai de asta, simt nevoia sa multumesc universului pentru momentul asta.

Macar o secunda, opreste-te din tot ceea ce faci si multumeste si tu universului ca esti aici, acum. Nici un alt momement nu este garantat. 

 

Nu poti masura lacrimi de parinti

Intamplarea face ca vineri seara, inaintea tragediei care ne-a lasat pe toti cu ochii in lacrimi, sa primesc o invitatie la un film, intr-o alta parte a Bucurestiului. Daca nu se intampla asa, cel mai probabil la ora tragediei as fi fost in incinta fabricii Pionierul, doar ca intr-o alta parte a halei, acolo unde functiona clubul Sala 5.

Cei din Salsa 5 au fost neafectati de incendiu, dar martori la oroarea petrecuta in incinta Pionierul. Ce m-a tinut departe de aceasta tragedie? Nu stiu, poate pur si simplu norocul ca a trebuit sa merg in alta parte in acel moment.

Si n-am putut sa nu ma gandesc ca aveam un copil acasa. Asa cum si cea care lucra in Colectiv avea 5 copii acasa. Asa cum majoritatea din clubul Colectiv era formata din copii, tineri, oameni buni, copii care se bucurau de muzica si de dans, copii care erau asteptati acasa de parinti, de rude, de prieteni.

colectiv

La televizor ni se dau cifre. 30 de morti, 80 de raniti, procente, arsi in proportii de 40-50%. Pentru mine, insa, e clar ca tragedia petrecuta vineri nu poate fi masurata in cuvinte, nu poate fi masurata in nimic, pentru ca nici sufletul unui om nu poate sa fie masurat. Exact asa, toate sufletele ranite, cele care s-au ridicat la cer si cele care sunt inca aici printre noi, nu vor putea fi niciodata masurate. Nici lacrimile si nici cicatricile ramase in urma incendiului din Colectiv.

Nimic nu poate fi masurat si totul este imens. Nici nu iti poti imagina, ca parinte, sa ramai fara copilul tau. Nici nu iti poti imagina,ca parinte, ani de tratament si piele arsa pe copilul tau. Nici nu iti poti imagina, ca parinte, atatea cicatrici la tine si la copilul tau.

Nu poti masura, sub nicio forma, durerea, lacrimile, cicatricile ramase tuturor, suferinta, ingrijorarea si teama. Nu poti masura lacrimile de parinti.

Propulsat cu mândrie de WordPress | Temă: Baskerville 2 de Anders Noren.

SUS ↑