Nu stiu daca e cineva acolo care primeste multumirile mele, dar eu i le ofer, pentru ca simt ca e ceva mai presus de noi, caci altfel nu-mi imaginez cum iau nastere niste fiinte atat de adorabile, cu sufletul curat si plin de iubire.
Intr-una din noptile trecute am dormit in pat cu micuta Sabrina. Ma uitam la ea cat de frumos doarme, ce fata mica si alba are, parul ei blond, surasul din somn…iar ea s-a intors cu corpul catre mine, in pozitia fetusului. Atunci am strans-o in brate si m-am surprins exclamand ” Iti multumesc, Doamne, pentru aceasta minune!”.
Sa ai in brate un copil sanatos si fericit este, cred eu, tot ce ai putea sa iti doresti ca si parinte. Ca si om. tu si puiul tau de om, cea mai mare implinire.
M-am gandit apoi ca sarcina mea a fost presarata cu hop-uri hop-uri, cu internari regulate, cu injectii chiar si de doua ori pe zi, pentru perioade de timp, cu perfuzii cu substante care se tin non-stop (pentru ca isi fac efectul doar cat substanta e in sange) si care sunt interzise la comercializare in farmacii din cauza prea multor decese ale mamelor si a pruncilor, cu frici, temeri si contractii dureroase. Cu sincope in ritmul cardiac (sper ca ma exprim bine) din cauza perfuziilor.
Nu m-am plans niciodata. Nici nu cred ca am de ce. Mi se pare un pret echitabil, sau chiar prea mic, pentru minunea pe care o tin acum in brate. Puiul asta de om merita orice sacrificiu, chiar inainte sa se nasca.
Le oferim puilor de om, pentru inceput, corpul nostru. Sa creasca si sa se dezvolte. Apoi inima noastra, plina de iubire pentru ei pana sta sa explodeze. Apoi tot timpul nostru, toate grijile noastre, toate gandurile noastre si toate eforturile ca sa creasca sanatosi si fericiti. Tot locul din bratele noastre.
Le oferim tot. Un pret prea mic pentru o minune, as zice…
