Intamplarea face ca vineri seara, inaintea tragediei care ne-a lasat pe toti cu ochii in lacrimi, sa primesc o invitatie la un film, intr-o alta parte a Bucurestiului. Daca nu se intampla asa, cel mai probabil la ora tragediei as fi fost in incinta fabricii Pionierul, doar ca intr-o alta parte a halei, acolo unde functiona clubul Sala 5.
Cei din Salsa 5 au fost neafectati de incendiu, dar martori la oroarea petrecuta in incinta Pionierul. Ce m-a tinut departe de aceasta tragedie? Nu stiu, poate pur si simplu norocul ca a trebuit sa merg in alta parte in acel moment.
Si n-am putut sa nu ma gandesc ca aveam un copil acasa. Asa cum si cea care lucra in Colectiv avea 5 copii acasa. Asa cum majoritatea din clubul Colectiv era formata din copii, tineri, oameni buni, copii care se bucurau de muzica si de dans, copii care erau asteptati acasa de parinti, de rude, de prieteni.
La televizor ni se dau cifre. 30 de morti, 80 de raniti, procente, arsi in proportii de 40-50%. Pentru mine, insa, e clar ca tragedia petrecuta vineri nu poate fi masurata in cuvinte, nu poate fi masurata in nimic, pentru ca nici sufletul unui om nu poate sa fie masurat. Exact asa, toate sufletele ranite, cele care s-au ridicat la cer si cele care sunt inca aici printre noi, nu vor putea fi niciodata masurate. Nici lacrimile si nici cicatricile ramase in urma incendiului din Colectiv.
Nimic nu poate fi masurat si totul este imens. Nici nu iti poti imagina, ca parinte, sa ramai fara copilul tau. Nici nu iti poti imagina,ca parinte, ani de tratament si piele arsa pe copilul tau. Nici nu iti poti imagina, ca parinte, atatea cicatrici la tine si la copilul tau.
Nu poti masura, sub nicio forma, durerea, lacrimile, cicatricile ramase tuturor, suferinta, ingrijorarea si teama. Nu poti masura lacrimile de parinti.