Nu imi vine sa cred, cand ma uit un pic peste umar, ca in spatele meu sunt deja aproape 2 ani de la intalnirea vietii mele. Pasii aproape ca nu se mai vad, dar drumul a ajuns pana aici atat de repede!
Acum 2 ani, pe o vreme ca asta, groaznic de calda si sufocanta, purtam cu mine o minune de bebelus care dadea din maini si din picioare a „vin acum, mami, mai e putin!„. Probabil ca sufeream de sindromul pregatirii cuibului, stiu sigur ca eram super stresata de parul catelului, de praful de pe mobila, pregateam hainute si faceam ultimele cumparaturi.
Nu, nu pot sa zic ca stateam cuminte, stiu ca mergeam pe terasa de la salsa si ei ma intrebau:
„Cand nasti?”
„Pe 22!”
„Luna asta?! Acum?!”
„da, fix!” nimanui nu ii venea sa creada, pentru ca burtica mea era mica, picioarele mele inca subtiri, iar eu nu ii lasam sa vada cum mor de cald si de greu, de atata greutate in plus. Incercam sa dansez bachata, dar soldurile nu ma ajutau prea mult si simteam cum uterul se incordeaza usor.
In fine, e amuzant acum sa ma gandesc la cate griji imi faceam atunci. Poate ca asa e natural, sa te transformi, chiar daca furtuna de hormoni nu o poti tine in loc si realizezi ca erai un pic cam…razna. (nah, noroc ca trece si perioada asta)
Fetita mea micuta lua in greutate normal, uneori nu ma lasa sa respir, loviturile ei erau tot mai puternice. Simteam oarecum ca e fericita, ca stie ca mai e putin si vom avea parte de intalnirea vietii noastre! Nu reuseam sa mi-o imaginez nicicum, desi mi-ar fi placut sa mi-o pot imagina atunci atat de frumoasa cum era in realitate. Vorbeam cu ea si o rugam sa mai stea 3 saptamani, ca e prea devreme, prea cald, ca daca vine acum va trebui sa stam in spital prea mult, ca nu e bine, ca trebuie sa fie puternica si ca e iubita. M-a ascultat, a mai stat exact cat trebuie, dar si-a dorit tare mult sa fie leu!
Sabrina, in 3 saptamani se fac 2 ani de la intalnirea vietii mele si mie inca nu-mi vine sa cred! Nu sunt pregatita pentru asta, minunile sunt mereu prea mult pentru mine!