A fost odata o fetita.
Mica, blonda, cu ochii ca cerul fara nori, intr-o zi calduroasa de primavara.
Pielea ei alba cunoscuse doar raze de soare jucause si lacrimi calde de copil naiv.
Zambea si se juca in nisip, cat era soarele pe cer. Nisipul ii curgea printre degete exact cum se scurge timpul intr-o clepsidra.
Noaptea, cel mai des, privea stelele alaturi de tatal ei. Le numara si le punea nume, si se gandea mereu, oare, care e steaua din univers care o protejeaza pe ea? Ce nume poarta? Cat de tare straluceste?
Si in timp ce nisipul ii alerga grabit printre degete, timpul trecuse iar parul ei ii ajungea acum pana la umeri. Era inalta, cu umeri ingusti si clavicula proeminenta, numai ochii ramasesera ca cerul fara nori intr-o zi de primavara.
Si chiar daca fusesera pe mare furtuni si ploi, si fulegere, iar norii isi lasau pelerinele grele deasupra marii, fata blonda privea marea cu acelasi suflet curios si jucaus.
Iar atunci cand ii era greu, atunci cand nisipul nu contenea sa se opreasca, atunci cand lacrimile ii atingeau obrazul sau cand stelele nu apareau la orizont, atunci…se invelea cu marea.
Se transforma in univers si o lua de la capat, iar si iar, sub mii de forme calatoare in timp si spatiu, pe pamant si pe ape si in cer.
Caci marea o proteja ca niste brate uriase si calde, cu valurile ei de spuma alba care spalau tot ce era necurat si trist pe lume.